Istoria si evolutia Hard Disk-urilor
Hard Disk-urile au fost inventate in anii 1950. Aceste discuri se numeau, initial, discuri fixe (Winchester) iar, mai tarziu, au devenit cunoscute ca Hard Disk-uri, pentru a se deosebi de Floppy Disk si aveau un diametru de 20 de inch (50.8 cm).
Hard disk-ul functioneaza aproape la fel ca o caseta veche obisnuita. Hard Disk-urile si benzile magnetice folosesc aceleasi tehnici de inregistrare magnetica, avand marele avantaj ca se pot scrie si rescrie foarte repede si pot tine datele stocate mai multi ani.
Diferenta dintre benzile magnetice si hard disk-uri este aceea ca suportul de inregistrare magnetica a unei casete este o banda din plastic foarte subtire, pe cand la hard disk-uri suportul pe care se inregistreaza este imprimat pe un disc de sticla sau de aluminiu care formeaza platanul.
Primul hard disk care a fost lansat pe piata de IBM în 1956 cantarea o jumatate de tona si oferea un spatiu de stocare pentru 5 MB de date. La vremea respectiva un astfel de mediu de stocare avea nevoie de un compresor de aer încorporat pentru a functiona si reprezenta un vis imposibil de atins, din punct de vedere financiar, pentru entuziastii calculatoarelor.
Abia dupa 31 de ani, în 1987, au aparut hard disk-urile cu o capacitate de 20 MB, care erau un pic mai mici ca dimensiuni dar, de asemenea, mai mult sau mai putin accesibile, avand un pret de aproximativ 2000 de marci germane.
Treptat insa, ulterior, lucrurile au început sa se miste mult mai rapid. In 1988, Peter Griinberg si Albert Fert au descoperit tehnologia GMR (Giant Mag-netoresistive) iar folosirea acesteia a permis sa se obtina o densitate mult mai mare a datelor. CHIP testeaza in 1987 unul dintre primele hard disk-uri care folosesc aceasta tehnologie si, desi capacitatea de 16 GB era imensa, hard disk-ul IBM a iesit doar pe locul al saselea la acea vreme deoarece acesta avea un timp mediocru de acces.
Daca la inceputuri aveam stocarea longitudinala (clasica) care implica orientarea liniei polilor in paralel cu platanul, lucru care conducea la necesitatea de a ocupa o suprafata mai mare a discului si, in consecinta, la o densitate mai mica a datelor, de-a lungul anilor aceasta tehnologie a avansat foarte mult si ultimul mare succes in tehnologia hard disk-urilor traditionale a fost inregistrarea perpendiculara a datelor si anume datele codate cu 0-1 sunt "plasate" perpendicular pe disc. Altfel spus, este vorba de polii magnetici ai elementelor de stocare, acestia avand o directie perpendiculara pe platanul hard disk-ului.
Ca si capacitate de stocare, in anul 2007 cei de la Hitachi au produs primul hard disk cu o capacitate de 1 Terabyte.
In acelasi timp, evolutia tehnologica a implicat si alte directii de dezvoltare si anume ca memoriile flash sunt din ce in ce mai economice si exista un stadiu interimar al hard disk-urilor hibride (hard disk-uri cu o cantitate de memorie de tip flash pe post de cache). In momentul de fata putem mentiona faptul ca viitorul, in special atunci cand va fi necesara si o mobilitate mai mare, le apartine noilor "hard disk-uri" Solid State Drive (SSD).
